Oana Greab
Fărcaș.

Arta începe acolo unde simt.

Pentru mine, arta este o expresie a interiorului femeii: a felului în care iubesc, mă tem, sper, mă retrag și găsesc puterea de a mă deschide din nou. Pictez ceea ce se mișcă în mine înainte să capete un nume. Uneori este iubire cu patos, o energie care cere întregul spațiu al pânzei. Alteori este o neliniște aproape imperceptibilă, o tandrețe reținută sau liniștea pe care o caut printre atâtea stări care se întâlnesc.

Iubirea are mai multe feluri de a lumina.

Mă interesează iubirea în toată întinderea ei: elanul apropierii, dorința, încrederea, dorul, dar și teama de a pierde ceea ce prețuiesc. Intensitatea ei poate umple un roșu, poate strânge formele una lângă alta sau poate lăsa între ele un spațiu care spune mai mult decât apropierea. Nu îi caut o imagine definitivă. Îi urmăresc schimbările.

Interiorul feminin, deschis către celălalt.

Pornesc din experiența mea de femeie, fără să pretind că ea poate vorbi în numele tuturor femeilor. Există în acest interior delicatețe și forță, dorința de a ocroti și dorința de a pleca, nevoia de apropiere și aceea de a-mi păstra un spațiu propriu. Mă atrage felul în care aceste impulsuri se pot contrazice fără să se anuleze.

Ceea ce este intim în punctul de plecare poate deveni familiar altcuiva. Un privitor poate recunoaște un dor. Altul, curajul unei schimbări sau o liniște pe care nu știa că o caută. Pentru mine, întâlnirea aceasta contează: să pornesc dintr-o stare a mea și să las imaginea suficient de deschisă pentru viața celui care o privește.

Culoarea dă corp emoției.

În pictură, o stare capătă greutate, ritm și suprafață. Culoarea poate înainta cu hotărâre, poate ezita, poate lăsa lumina să treacă printre straturi. Uleiul pe pânză îmi permite să lucrez cu această densitate: să apropii tonuri, să păstrez urma gestului și să las o formă să se transforme în relație cu alta.

O imagine în care să poți rămâne.

Nu îmi doresc ca textul să închidă pictura într-o explicație. Cuvintele pot deschide o ușă către ea, dar întâlnirea îi aparține fiecărui privitor. Poți intra printr-o culoare, printr-o formă care îți amintește ceva sau printr-un sentiment pentru care încă nu ai cuvinte.

Îmi doresc ca lucrările mele să poată fi revăzute. Să păstreze ceva care nu se dezvăluie din prima și să ofere, într-o altă zi, o altă apropiere. Dacă în fața unei picturi cineva își acordă timp să simtă, între lumea mea interioară și a lui s-a creat deja o legătură.